duminică, 24 august 2014

CNSP - Congresul Național al Studenților la Psihologie din România, a-IV-a ediție

În perioada 10-14 septembrie va avea loc cel mai mare eveniment ştiintific cu tradiție, aflându-se la ediția a IV-a, organizat de studenţii din domeniul psihologiei din România: proiectul CNSP - Congresul Naţional al Studenţilor la Psihologie și se va desfășura cu susținerea Universității Ștefan cel Mare Suceava, în colaborare cu Asociația Studenților din Universitatea Suceava (ASUS).


Scopul Congresului Național al Studenților la Psihologie este acela de a promova psihologia ca știință, importanța specialistului în psihologie pentru societate și de a facilita cunoașterea cercetării psihologice prin a oferi participanților ocazia de a aprofunda și învăța informații de actualitate. În cadrul programului știintific, vă invităm să luați parte la prelegerea publică cu tema: Rolul și importanța psihologului în societate, care va avea loc în data de 11 septembrie, de la ora 12:00 și se va desfășura în Aula Universității Ștefan cel Mare Suceava, Corp E. Proiectul este organizat de către Cognosis, Federaţia Asociaţiilor Studenţilor la Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei din România, reprezentativă pentru studenţii la psihologie din cadrul a cinci centre universitare din ţara: Universitatea Alexandru Ioan Cuza – Iaşi, Universitatea Babeş-Bolyai - Cluj Napoca, Universitatea Bucureşti, Universitatea Lucian Blaga – Sibiu, Universitatea de Vest din Timişoara. 

Eveniment unic în România, experienţa Congresului Național al Studenților la Psihologie înseamnă implicarea într-o comunitate de studenți și specialiști în domeniul psihologiei, reuniți într-un mediu axat pe dezvoltare personală și profesională prin cunoaștere. Programul ştiintific al evenimentului cuprinde patru prelegeri, șaisprezece workshop-uri, o sesiune de comunicări ştiinţifice şi o Bibliotecă Vie pe paisprezece teme din domeniul psihologiei ştiintifice şi va fi susţinut de specialişti de marcă din toate centrele universitare prezentate mai sus. 

Programul complet al evenimentului şi lista de specialişti invitaţi pentru a susţine activităţile ştiinţifice se pot găsi pe website-ul oficial al Congresului: www.cnsp.ro.

marți, 19 august 2014

Interviu cu Valentin Talpalaru - poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România

Cu o cultură generală impresionantă, un titan al științelor umanistice, domnul Valentin Talpalaru, membru al Uniunii Scriitorilor din România și moderator al emisiunii "Convorbiri literare", autor a nenumărate poeme, a răspuns afirmativ popunerii mele de a ne prezenta pulsul activității sale profesionale, cu o replică însoțită de un zâmbet de zile mari: "Imediat stăm de vorbă, domniță!" 


Valentin Talpalaru: "Poezia este viața mea de toate zilele"

Elena Ungureanu: Sunteți un titan al Științelor Umanistice. De unde vine această înclinație și încotro se îndreaptă? 
Valentin Talpalaru: Probabil este un fir conducător care pleacă undeva din negura din ce în ce mai densă a copilăriei. S-a născut din setea de poveste, din setea de a fantaza, de a intra în altă lume și probabil că asta a căpătat aspectul cuvântului scris, al cărții. La un moment dat, am descoperit că se poate scrie și altfel, se poate scrie și în versuri. Pentru mine a fost o revelație. Și totul a plecat de la o carte absolut modestă, dacă îmi aduc eu bine aminte. E vorba de o carte de poezii pentru copii a lui Tiberiu Utan, un scriitor proletcultist. Cartea respectivă nu avea nimic proletcult în ea. Și atunci am văzut că se poate vorbi altfel, se poate vorbi prin ritm și cred că asta m-a și marcat de atunci. Și eu, la fel ca și Ion Creangă, am avut tentative de a ieși dintr-o copilărie pe care, sigur, am stratificat-o cultural, ideatic, dar nu am ieșit din ea. 

E.U.: Mai este lumea interesată de poezie? Ce mai citește? 
V.T.: Răspunsul ar trebui să fie mai amplu și mai complex. Nu cred că avem noi timp să discutăm până la capăt acest lucru. Încă se citește, acel nucleu dur, acel nucleu intelectual, de talent, de imaginație cred că rămâne în mod constant. Sigur că se înmulțește exponențial masa impostorilor, masa agramaților cu ifose și pretenții, masa folcloriștilor de duminică, cei care citesc coperțile câtorva cărți, cei care își construiesc o cultură din citate și care se uită superior la tine, dar esența rămâne aceeași. Încă se citește. Eu m-am uitat cu surprindere de câteva ori și la Biblioteca Județeană "Gh. Asachi" și Biblioteca "Mihai Eminescu" și am văzut ce maree este acolo cu cărțile în față. Și nu toți neapărat au numai cărți de specialitate, care le sunt necesare la examene. Sunt și cărți de literatură, de poezie. Și apoi văd un val substanțial de tineri care își croiesc foarte serios și foarte temeinic loc în literatură. 

E.U.: Acum, la 45 de ani de la debutul cu versuri în revista ”Miorița”, ați mai reveni asupra acelor versuri, asupra acelor poeme? 
V.T.: Toate ale mele sunt ale mele, nu? Nu mă pot lepăda de versurile acelea și nici nu vreau să mă lepăd de ele și le-am recitit cu nostalgie și prietenie pentru copilul acela mic și firav care eram atunci, sigur, care mă băteam pe umăr cu marii scriitori. Sigur că nu renunț la ele. A fost o întâlnire fastă. De fapt așa se întâmplă. Viața îți oferă o șansă. Mie mi-a oferit atunci o șansă. Iar acea șansă s-a numit un profesor excepțional de limba și literatura română, profesorul Costin Merișcă, el însuși autor de versuri și autor de proză, critic și istoric literar, dar și un poet care era exilat în acel târg de atunci, Florens Emanuil, un personaj sensibil, care și-a purtat crucea cu demnitate. Cei doi au făcut un nucleu, în jurul lor s-a construit un cenaclu. Lângă cenaclu a apărut și această revistă. O revistă care a luat și premiul I la concursul revistelor școlare. Ei, și acolo este o poveste întreagă pentru că la un moment dat trebuia aprobare de la cenzură, și un oarecare domn de acolo s-a uitat pe materialul propus spre publicare în revistă și a zis: "-Domnule, voi nu aveți nimic angajant!", "-A, nu, zice, uitați, aveți o poezie care se numește Lenin!" (râde). Noroc de superficialitatea domnului că în fond acea poezie se numea Senin, dar S-ul acela era caligrafiat ca un L și uite așa a apărut revista "Miorița". 

E.U.: Raportându-ne la autori consacrați care este poetul și poemul preferat? 
V.T.: O, este greu de spus. Dincolo de revelația Eminescu, revelație care pentru mine a venit ceva mai târziu, au fost scriitori din perioada interbelică pe care i-am descoperit exagerat de timpuriu, așa cum a fost Constant Tonegaru. Sigur, o aventură a fost și baladescul lui Stanca, Radu Stanca. De neomis este faptul că monstrul sacru pentru mine rămâne Blaga, lângă care îi așez și pe Arghezi, și pe Ion Barbu, și pe foarte mulți dintre poeții contemporani pe care i-am cunoscut, unii dintre ei s-au dus la cele veșnice, alții mai sunt. Nu aș putea, de asemenea, să trec fără să ridic pălăria în fața unor congeneri precum Ion Mureșan, Ioan Es. Pop și cei mai tineri Teodor Dună, dar și vechii și bunii noștri poeți din Iași, de la Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, George Lesnea și până la Horia Zilieru, Nicolae Turtureanu. Iar referitor la poeme, sunt mai multe care m-au marcat. Pentru mine un șoc a fost "Luceafărul" atunci când l-am citit, și "Scrisorile lui Mihai Eminescu", dar cum să spun, și poezia lui Constant Tonegaro. Este un amestec, eu nu am avut șansa să fi avut o lectură organizată, structurată, să o iau de jos în sus. La mine a fost un amalgam și nu cred că este un caz izolat. Consider că majoritatea cititorilor au făcut la fel. A fost și șansa și neșansa mea. 

E.U.: Ce este poezia, în accepțiunea dumneavoastră? 
V.T.: Este un subiect la care se poate răspunde printr-o carte de 200 sau 400 de pagini, se poate răspunde printr-o metaforă inspirată, printr-un citat. Aș zice că poezia e un mod de a fi, daca n-ar suna teribil de penibil. Poezia este viața mea de toate zilele. Un poem poate fi și căderea unei frunze, forma unui nor, un personaj, un om pe care îl vezi, o întâmplare, absolut orice. Tot ce este la un moment dat poate căpăta aură de poezie. 

E.U.: Cât de mult lucrați pentru a compune o poezie? Sau e ceva spontan? 
V.T.: De la caz la caz. Oricum cred și în poezia spontană, cred și în poezia elaborată. În ceea ce mă privește, poeziile mele după ce sunt scrise, au o perioadă de gestație. Trebuie să rămână în sertar o săptămână, două, o lună și după aceea abia le reiau. Dincolo de sentimentul de explozie pe care îl simți când așterni pe hârtie, acel ceva pe care-l gândești în momentul respectiv, trebuie să vină și partea a doua, munca șlefuitorului, a celui care trebuie să dea deoparte impuritățile, cel care trebuie să privească detașat oarecum ce a scris. 

E.U.: Considerați că digitalul va lua locul lecturii treptat? 
V.T.: Nu, în niciun caz. Eu aș provoca pe cineva să citească pe internet, să citească de exemplu ”Război și pace”. Să vedem dacă reușește. 

E.U.: Vă învârtiți într-un cerc de oameni iluștri, dacă pot spune așa. De cine vă simțiți cel mai apropiat? 
V.T.: Mă bucur, este marea mea șansă. Mă simt apropiat de cei care îmi sunt cu adevărat prieteni. Și cu respectul cuvenit, de la Nicolae Breban, Ion Mureșan, Eugen Simion, bine, în momentele rare în care am șansa să fiu în preajma lor, până la prietenii mei dragi de aici din Iași care, cum să zic eu, împart și bunele și relele traiului cultural din târgul nostru. Și nu pot să nu mă opresc și la un distins prieten care s-a retras la Pașcani, un excepțional traducător, psiholog, este cel care l-a tradus la noi pe Freud, este vorba de profesorul Leonard Gavril, probabil cel mai vechi gazetar de la noi din țară. O minte absolut sclipitoare la vârsta lui foarte vie. Sigur sunt legat de foarte multe persoane și probabil asta este șansa mea, bucuria mea de a avea prieteni. 

E.U.: Actualmente se mai practică întâlnirile cu cititorii, cenaclurile literare, cluburile de lectură, cum se făceau înainte? 
V.T.: Se practică și sunt semnale cam de peste tot că cenaclul trebuie să reînvie. Cenaclul este o școală într-un context în care școala nu servește prea mult literaturii române. Este cu totul altceva ce se face în școlile noastre, nu prea se face literatură română. Nu din cauza profesorului, ci din cauza programei și a manualelor școlare. Si atunci trebuie să fie entități care să preia mesajul, să acopere acest deficit de lectură, de informație. Trebuie să-i ajute să-și formeze propriile instrumente de apreciere critică, căci în fond asta este important. Întâlnirile cu cititorii din nefericire sunt foarte, foarte rare. Rar vezi câte un director de școală cu un profesor de română, care este luminat și înțelege rostul lor, care să provoace aceste întâlniri. Eu cred că în fiecare școală, în fiecare liceu, ar trebui să se întâmple aceste întâlniri. Un scriitor poate comunica altfel cu elevii. Poate, ferit de povara aceea a calității didactice să comunice mai sincer, mai simplu. Sunt scriitori de toate categoriile, de toate vârstele cu stiluri și personalități distincte, capabili să se adreseze fiecărui orizont de cunoaștere din partea elevului. 

E.U.: "Iași-capitală culturală europeană 2021". Ce părere aveți despre această sintagmă? 
V.T.: Poate fi realistă, dar este enorm de mult de lucrat până acolo. Primul lucru pe care l-aș pune ca semn de întrebare este ce ne lipsește nouă pentru a deveni capitală culturală europeană. Problema care este absolut succesivă este infrastructura culturală. Sigur că aceasta nu se poate face ușor. În primul rând trebuie să reparăm monumentele noastre, să reparăm instituțiile și, în al doilea rând, să construim programe de anvergură internațională. În privința aceasta nu este greu, înseamnă să vedem cum au procedat cei din jur și ce au ei specific. Nu este foarte greu, repet. Problema este și de altă natură. Este foarte important ca cei care construiesc aceste programe, pe umărul celor care se va ridica acest glorios trofeu de capitală culturală europeană, să fie oameni din domeniu, nu neapărat teoreticieni sau numai teoreticieni, ci oameni care să facă o analiză perfectă, care să vorbească elegant, aplicat, spectaculos, despre fenomenul cultural. Este vorba de oameni de acțiune. Oameni care au fost implicați sau care sunt implicați în programe culturale importante, care pot gestiona corect acești pași. Asta-i foarte important. Restul vine de la sine. Iașiul merită! Brașovul este cum este, Craiova este cum este, Clujul a mai câștigat teren în ultima vreme, dar Iașiul rămâne Iași. Indiferent cât am fi noi de ridiculizați pentru acest patriotism păgubos al nostru local. Și apoi, dacă stau bine și mă gândesc, de ce să nu mergem la acest patriotism păgubos și să ne amintim că cea mai mare jertfă din istoria țării a făcut-o Iașiul, cedând capitala Bucureștiului. Odată cedată capitala Bucureștiului, cu ce s-a ales în schimb? Cu primul teatru din România, cu prima universitate din România, deci aceasta a primit el în schimb. Aceasta este gloria și necazul nostru. 

E.U.: Poemele dumneavoastră au o puternică încărcătură emoțională. Ce vă inspiră? 
V.T.: Nu știu ce mă inspiră. Chiar nu știu ce mă inspiră. O stare. Este o stare care cere eliberarea prin cuvânt. 

E.U.: Ce doriți să transmiteți cititorilor care vor parcurge aceste rânduri? 
V.T.: Sinceritatea cuvântului. Frumusețea, frumosul care poate fi găsit oriunde, cu condiția să ai ochii fixați pe el, să ai dioptriile potrivite pentru a vedea frumosul în toate. Sigur că în spate este și o experiență de lectură la care, iată, i-aș invita, i-aș provoca pe cei care citesc aceste rânduri, pentru că nu se poate să scrii fără să cunoști perfect limba română. Cred că un om frumos dacă este îmbrăcat frumos arată și mai bine decât în bermude și în maieu.

marți, 8 iulie 2014

Scoica

C-un zâmbet îndrăzneț privesc în mine
Și inima
mi-o prind în mână: tremurând
Îmi strâng comoara la ureche și ascult:
Îmi pare,
Că țin în mâini o scoică,
În care
Prelung și nențeles
Răsună zvonul unei
Mări necunoscute….

O, voi ajunge, voi ajunge
Vreodat pe malul
acelei Mări, pe care azi
o simt,
Dar nu o văd?

-Lucian Blaga-

sâmbătă, 28 iunie 2014

Sunet

Uneori sunt
Prin tăcerea ceasurilor,
Alteori
Prin tic-tac-ul lor
Şi de cele mai multe ori
Bat în tine,
Astfel încât
Tu te întrebi deseori
Ce se aude: Inima sau ceasul?

- Marius Tucă -
■ "Sunet" face parte din cartea de poezie "Pe tine te" - carte de Buna Vestire.

luni, 12 mai 2014

Interviu cu Elena Ignat (RazaRa Aimeiea)

Elena Ignat este un binecunoscut psiholog, terapeut holistic specializat în peste 70 de terapii studiate în diverse centre holistice din întreaga lume şi "Maestru Internaţional Extrasens", recent întoarsă din India. Şi-a desfăşurat activitatea în țări precum Germania, Austria, Italia, Elveţia, Statele Unite ale Americii etc. unde şi-a completat practica prin crearea şi dezvoltarea în acelaşi timp, a unei noi forme de artă sprirituală: pictura terapeutică pe sticlă şi alte materiale naturale. 

Alături de Elena Ignat (RazaRa) la evenimentul "Terapie prin iubire, poveste și poezie"

 "....acel care își alege acest drum de psiholog, de medic de suflete, nu are cale de întoarcere. El trebuie să meargă până la capăt până descoperă misterul acesta prin el însuși."


Elena Ungureanu: Namaste! Cine este RazaRa Aimeiea? 
Elena Ignat: RazaRa Aimeiea este o ființă care își îndeplinește cu drag acest rol, de om. 

E.U.: Când a început totul? 
E.I.: Totul a început foarte demult, undeva în punctul 0, dar călătoria aceasta de auto-cunoaștere și de auto-definire a pornit mai mult din momentul în care a venit Manuel în viața mea, acest băiețel care a fost diagnosticat cu autism și care, pentru mine, a fost un bătrân înțelept într-un corp de copil. 

E.U.: Se spune că psihologia oferă răspuns întrebărilor fără răspuns. Cum vă raportați, atitudinal, față de această afirmație? 
E.I.: Cu adevărat este un teren foarte delicat acest drum. Aici se nasc medici, doctori, cum vreți să le ziceți, de suflet și e un tărâm care necesită foarte, foarte multă muncă și efort de a pipăi nevăzutul, de a defini nevăzutul, de a lucra cu acel ceva care nu se poate reprezenta fizic într-o formă pe care să o poți arăta celorlalți ca o realitate, dar tot ceea ce credem noi că este o iluzie, în spatele acestei iluzii este o realitate absolută pe care acel care își alege acest drum de psiholog, de medic de suflete, nu are cale de întoarcere. El trebuie să meargă până la capăt, până descoperă misterul acesta prin el însuși. 

E.U.: Este interesantă ipoteza lansată de dumneavoastră, “Nu există boli, există erori de scriere în cartea vieții”. Ce tâlc ascund aceste cuvinte? 
E.I.: Nu ascund niciun tâlc. Acesta este adevărul revelat din veșnicii de mistici și reconfirmat de cercetătorii din ziua de astăzi. 

E.U.: Sunteți psiholog, terapeut holistic specializat în peste 70 de terapii studiate în diverse centre holistice din întreaga lume. Ați colindat continentele în lung și-n lat, chiar de curând v-ați întors din India. De unde aveți atâta energie? 
E.I.: Energia aceasta e în fiecare din noi, doar că e nevoie să o accesăm. Mie mi-a fost arătat tezaurul acesta și drept urmare, îl accesez. 

E.U.: "12 ani și 11 luni de ucenicie lângă fiul și maestrul meu M." este un jurnal spiritual, o experiență de viață impresionantă. Care sunt corespondențele dintre paginile vieții și realitate?
E.I.: Când spui jurnal înseamnă că acele rânduri nu sunt fictive, nu este o poveste, e o realitate trăită din punct de vedere mental, emoțional, vital. Deci e o realitate. Cum aș putea să mă raportez altfel decât ca la realitatea trăită și exprimată, împărtășită celorlalți? 

E.U.: Cum poate spiritualitatea să completeze știința? 
E.I.: Spiritualitatea nu completează știința, știința reconfirmă mistica și revelația mistică. 

E.U.: Ce este spiritual în viața dumneavoastră? 
E.I.: Totul. 

E.U.: RazaRa Aimeiea. De unde vine această denumire, acest nume spiritual? 
E.I. RazaRa Aimeiea? În primul rând, stând doi ani în America pentru a-mi duce fiul la cea mai bună școală de socializare pentru autism din lume, fiind și artist plastic, am pictat și am făcut terapie prin artă și am avut expoziții. Lucrările acestea le semnam cu Elena I. de la Elena Ignat și prietenii mei care mă ajutau în aceste expoziții și vernisaje m-au certat într-o zi și mi-au zis: “-Tu vorbești atât de frumos despre România și ești așa de încântată de țara ta și de ereditatea ta și de rădăcinile ființei tale, de ce semnezi lucrările cu un nume grecesc? Semnează și tu cu un nume românesc”. Și atunci am zis că nu știu ce nume să inventez sau ce să caut în vocabularul limbii române ca să găsesc un nume chiar românesc. Apoi mi-am adus aminte că există o traducere pentru numele de Elena. Fetița mea a studiat greacă și a venit într-o zi și mi-a zis “-Mami, tu știi cum te cheamă pe tine?”, “-Cum, zic?”, “-Rază de soare!”. Și ei erau așa de încântați “-Scrie rază de soare”. Și am zis că, așa cum se vorbea demult despre soare ca fiind zeul Ra, atunci va ieși ceva frumos. Deci raza românească cu Zeul Soarelui, Ra, va fi RazaRa și așa am devenit o româncă cu un copil cosmic, solar. Numele RazaRa înseamnă Elena în românește. Iar Aimeiea este un nume vechi care nu mi s-a adăugat la certificat și care apoi a revenit și am decis să-l port acum, împreună cu RazaRa. 

E.U.: În final, vă rog să transmiteți un mesaj celor care vor citi cartea dumneavoastră. 
E.I.: Oamenilor care vor citi această carte în primul rând le adresez cele mai frumoase gânduri și le doresc să aibă măcar puterea pe care mi-a dat-o mie Universul de a continua, de a fi, de a mă bucura de viață, de a descoperi universul uman și să știe că, dacă vor citi această carte, vor avea un prieten foarte bun și foarte drag și că această călătorie nu am făcut-o numai pentru mine și pentru Manuel, am făcut-o și că de zece ani de când a plecat Manuel a continuat să ne transmită informații foarte înalte, care decodifică tainele veții și acum pot să afirm că avem puzzle-ul complet și că știm taina autismului, știm taina sindromului Down, doar să fie ei deschiși să facem un experiment de validare al acestor descoperiri ca să putem să implementăm cu adevărat și să dăruim lumii rezultatul acestor căutări care sunt absolut reale. Doar atât, să vă dea putere Divinul să parcurgeți calea asta așa cum au parcurs probabil foarte mulți părinți diferite etape de tămăduire a copilului, și aceasta este una, dar una care cu siguranță le va aduce foarte, foarte mari împliniri.

vineri, 2 mai 2014

Ca o caracatiță

Metafora terapeutică este unul dintre cele mai elegante mijloace la care poate apela un psiholog pentru a-și ajuta clientul să-și dorească schimbarea personală, vindecarea și creșterea. În genere, ele facilitează noi moduri de gândire, simțire și comportament. E un jos subtil al transpunerii. Dintr-o multitudine de astfel de metafore terapeutice, este una anume care mă lasă descoperită de fiecare dată când o citesc și îi descopăr noi și noi și noi sensuri. O găsesc excepțională prin mesajul pe care îl transmite. Vă invit și pe voi să o citiți.

POVESTEA CARACATIȚEI
A fost odată ca niciodată o mică caracatiță care trăia în ape puțin adânci și călduțe, lângă o plajă cu nisip. Știți câte picioare are o caracatiță? Da, opt. Și știți cum se numesc? Da, se numesc tentacule. Ei bine, acestei caracatițe îi plăcea să-și înfășoare tentaculele în jurul lucrurilor și să se agațe de ele. Uneori se agăța de un pește și se distra plecând purtată într-o scurtă călătorie. Alteori se agăța de o piatră foarte solidă și se simțea puternică și în siguranță. 

Într-o zi caracatița a văzut o ancoră sub un vapor și imediat și-a înfășurat tentaculele în jurul ei. Dar ceva înfricoșător s-a întâmplat. Ancora a început să coboare scufundându-se în ape tot mai întunecate, reci în care caracatița noastră nu mai fusese niciodată. Caracatiței nu-i plăcea ce se întâmpla, dar nu știa ce sa facă. Ce ați fi făcut voi dacă ați fi fost în locul ei? V-ați fi ținut în continuare de ancoră sau i-ați fi dat drumul? Ei bine, caracatița a continuat să se țină de ancoră până când aceasta, cu un zgomot puternic, s-a izbit de fundul mării. Era tare înfricoșată că a ajuns acolo, pe fundul mării, dar tot nu știa ce sa facă. Apoi a văzut un pește prietenos care înota cu mișcări grațioase în jur. Ajutor! a strigat caracatița. Poți să mă ajuți? “Da, te pot ajuta”, a spus peștele. Din privirea lui se citea că îi pasă de micuța caracatiță: “Dar mai întâi trebuie să te ajuți singură. Va trebui să dai mai întâi drumul ancorei înainte de a-ți putea arăta drumul”. Caracatița tot nu știa ce să facă. Ancora părea puternică și sigură. Dacă i-ar fi dat drumul ar fi rămas în apă singură, numai pe cont propriu. S-a uitat la peștișor. Peștișorul dădea din cap încurajator și micuța caracatiță a început să-și desprindă cu timiditate tentaculele. Să ai atât de multe brațe și picioare poate fi drăguț atunci când vrei să îmbrățișezi pe cineva, dar în momentul în care vrei să te desprinzi de ceva e foarte complicat. Ultima tentaculă a fost cel mai greu de desprins. A fost nevoie de mai mult timp până ce a căpătat curaj să se desprindă. Drăguțul peștișor a așteptat-o, a încurajat-o și în final a felicitat-o. Când caracatița s-a desprins cu totul, peștișorul i-a spus cu blândețe: “Urmărește-mă!” Peștișorul a înotat înainte și înapoi, trasându-și drumul treptat, ajutând-o pe caracatiță în situațiile în care rămânea în urmă. Pe măsură ce continua să înoate, caracatița se simțea tot mai fericită și mai puternică. A făcut un efort să-l ajungă pe peștisor din urmă și pentru o vreme au înotat umăr la umăr. Nu a mai avut nevoie mult timp să fie condusă. De la o vreme a început să înoate prima, preluând conducerea și croindu-și singură drumul. Nu mai era îngrijorată și i se părea că de fapt trăiește o aventură extraordinară. Peștisorul i-a spus la un moment dat: “Nu mai ai nevoie de mine. Poți să înoți singură de acum. Călătorie plăcută!” 

Micuța caracatița i-a mulțumit peștișorului și a înotat mai departe. Apa începea să devină mai caldă și era tot mai multă lumină. Lumina se reflecta în apă și făcea să stălucească mulțimea de peștișori galbeni, roșii, albaștri care înotau. Lucrurile din jur erau la fel ca înainte, dar acum micuța caracatiță era diferită. Se simțea mai puternică și mai încrezătoare. Apoi caracatița a făcut ceva ce nu făcea de obicei. S-a cățărat pe plaja cu nisip, îmbăindu-se în razele soarelui. I s-a părut draguț să se relaxeze o vreme, stând așa, fără să facă nimic. Caracatița s-a uitat apoi la stâncile din spatele plajei. Poate că începuseră să-i placă aventurile. Sau poate ca să facă un lucru nou nu o mai speria așa cum se întâmpla înainte. Stâncile parcă o chemau și caracatița se întreba cum ar fi să urce până în vârful lor. Cu grijă a început să urce spre vârf. Drumul nu era ușor, dar caracatița continua urcușul cu gândul la bucuria de a fi în vârf. Și în sfârșit, iat-o acolo sus. Un vântișor plăcut adia dinspre ocean. Și ca și cum ar mai fi făcut asta de multe ori, caracatița și-a întins tentaculele ca niște aripi și s-a lăsat purtată de vânt, sărind în ocean. Asemeni unui vultur a străbătut aerul, bucurându-se că putea zbura. Uitându-se în jos vedea oceanul din care ieșise. Uitându-se deasupra vedea cerul albastru spre care urcase. Cine ar fi crezut că o mică caracatiță ar fi putut ajunge atât de sus?

joi, 10 aprilie 2014

Diletantul, un brand românesc

Scriu astăzi despre diletanți, pentru că am întâlnit câteva specimene în ultima perioadă care îmi provoacă o profundă curiozitate de analiză a condiției umane. Diletantul este forma fără fond. Omul care mie îmi spune că am o gândire kafkiană în condițiile în care el nu știe cine a fost Franz Kafka, nu știe care sunt operele pe care le-a scris, ce tematici a abordat în ele, și cu atât mai mult care sunt caracteristicile stilului kafkian. După judecata de valoare primită, întreb, ca orice muritor de rând, dacă știe cine a fost Franz Kafka. Pauză. Probabil i-am cerut prea mult. Diagnosticul pe care l-am apreciat instant: "aflare în treabă".

Diletanți sunt peste tot, în stânga și-n dreapta. De multe ori sunt înzestrați cu o aroganță profundă care, din punctul meu de vedere nu demonstrează decât... gradul de prostie. De fapt, dacă stau mai bine și mă gândesc, cred că cele două sunt direct proporționale. Diletanților le lipsește baza, temelia, fundamentul bagajului informațional de care dispun, sar etape în evoluția lor. De obicei sunt cei care se trezesc în vârf fără a fi parcurs tot traseul, merg pe scurtături. Superficialitate dusă la extrem. Gentelmenii îmbrăcați în pijamale. Nu, mulțumesc! Astfel de branduri mă lasă rece. Nemuritoare și rece.


joi, 3 aprilie 2014

SCIRP 2014

Organizația studențească a Facultății de Psihologie și Științe ale Educației pregătește un eveniment de excepție pentru cei care activează în domeniul Psihologiei, un eveniment ale cărui ultime două ediții le-am coordonat eu și mă bucur să văd evoluția și amploarea pe care o ia treptat, fapt pentru care admir și felicit comitetul de organizare pentru profesionalism și implicare. Este vorba despre Conferința Studențească de Cercetare Interdisciplinară în Psihologie, un must-have al vieții de student. 



Scopul principal al acestei conferințe este de a stimula extinderea cercetărilor științifice în psihologie prin prisma interdisciplinarității, în rândul studenților și absolvenților din întreaga țară. Prin intermediul acestei conferințe ne propunem să reunim studenți, masteranzi, doctoranzi și absolvenți (care au terminat studiile cu cel mult 2 ani în urmă) din cât mai multe centre universitare cu putință, de stat sau private, care studiază atât în domenii umane cât și reale, dar care sunt interesați, cu precădere, de domeniul psihologiei.

Pentru a vedea informații detaliate referitoare la modalitatea de înscriere, desfășurător, program social, oportunități, accesați SCIRP. Garantez că veți fi câștigați în urma acestei experiențe.

Succes!