sâmbătă, 20 noiembrie 2010

“Timpul parcă nu mai are răbdare…”


Nu m-am gândit niciodată în timpul liceului, pe vremea când studiam "Moromeţii" că replica asta are atâta substrat şi însemnătate practică. Dacă ar fi fost să comentez rolul acestei sintagme acum doi-trei ani, cel mai probabil aş fi zis că ea conferă circularitate temporală romanului, eventual că subliniază modul de transformare a acţiunii şi alte bla, bla-uri de genul. Nicidecum nu mi-aş fi imaginat că această replică este fraza cheie a secolului XXI, şi că am să simt pe propria piele efectul ei. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu simt că timpul îmi scapă printre degete, chiar dacă îmi scapă în mod productiv. Nu ştiu alţii cum percep “fuga prezentului”, dar pentru mine realitatea temporală lasă de dorit. Din ce în ce aud tot mai des spunându-se “Nu am timp” şi din ce în ce mai des încep să folosesc şi eu această replică. Şi mă sperie! Mă sperie faptul că uităm de cei de lângă noi, uităm să spunem “Bună dimineaţa!” celor dragi, uităm faptul că lucrurile mici fac viaţa frumoasă. Sub pretextul lipsei de timp şi a goanei după câştig, dupa “interese” (să nu uităm şi de principiul “Time is money!”), uităm că cel de lângă noi poate are nevoie de cineva cu care să vorbească, poate are nevoie de un “om” alături şi nu de un “cont” bancar sau de o enciclopedie mecanizată.

Am scris această postare în speranţa că poate voi reuşi să mai îmblânzesc puţin timpul şi poate mă va lăsa în pace, să pot să reuşesc tot ce-mi propun, şi sper să fac un pact de coexistenţă pacifică: nici el să nu mă urmărească, nici eu să nu fug de el. Într-o zi ne vom întâlni. Dar până atunci vreau să rămânem prieteni.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu