sâmbătă, 27 august 2011

Unde greşim?


Fiecare deţine în el însuşi progresul, ascensiunea şi este capabil să-şi reprezinte următoarea mişcare...

şi,

Omul ştie mai mult decât înţelege.

Acestea sunt premisele de la care am pornit şi am reuşit!

Luna aceasta am început să fac meditaţii la matematică şi la limba română cu o fetiţă de clasa a-III-a, ai cărei parinţi vor să aibă un copil excepţional din punct de vedere educativ. Deşi personal sunt "anti" meditaţii din motive variate pe care le voi prezenta poate într-un viitor articol, am acceptat această colaborare. Mama fetiţei m-a atenţionat înainte de a începe meditaţiile că: "Oana are potenţial, dar nu vrea". Iniţial prin acest "nu vrea" înţelegeam în sinea mea fiţe, mofturi şi altele de genul. Fără doar şi poate i-am răspuns promt: "Mă descurc"!

Timp de o lună Oana a văzut în mine un fel de Gică Contra. E uluitor cât tact au copii în a-şi externaliza trăirile. La fiecare noţiune pe care i-o explicam urmau întrebările: de ce? cum?, parcă erau menite să mă enerveze. De fapt asta era şi direcţia lor. Dar de fiecare dată i-am explicat încă o dată şi încă o dată dacă a fost cazul. Deja începusem să cred că nu vorbesc româneşte, că nu explic eu bine, nu înţelegeam de ce această reticenţă în asimilarea informaţiilor transmise.

Ieri i-am explicat numărul substantivului şi m-am axat în special pe excepţii, pe substantivele defective de plural şi singular. Nimic neclarităţi din partea ei, totul s-a desfăşurat cum nu se putea mai bine fapt care m-a intrigat oarecum. La final vine, mă strânge în braţe şi-mi zice: "Îmi place să învăţ cu tine. Tu ai răbdare. Nu eşti ca mama". Am şi acum cuvintele acestea întipărite în minte! În sfârşit, după eforturi colosale reuşisem să o am de partea mea. Asta era explicaţia pentru descrierea iniţiala "Oana nu vrea". E surprinzător ce lecţii de viaţă primeşti de la un copil şi cât de mult contează atitudinea părinţilor!

Cred că trebuie să ne oprim din ritmul acesta clocotitor al vieţii şi să privim în jurul nostru! În goana noastră după " a avea " uităm de " a fi ", uităm să avem răbdare, uităm să înţelegem, uităm să simţim. Pentru mine e un semnal de alarmă că trebuie să preţuiesc mai mult omul de lângă mine! Şi toate astea mi le-a amintit atât de frumos un suflet de copil...

5 comentarii:

  1. Și eu am avut parte de o experiență asemănătoare...Faceam temele cu două fetițe, surori, una în clasa a treia, cealaltă în clasa I; cea mică era o adevărată plăcere, în schimb cea mare avea ca scop declarat să ”scape de mine”, pentru că ”doamna dinaintea ta îmi spunea ce să scriu, nu mă obliga să mă gândesc singură, că doar mama nu îți dă bani ca să-mi fac tot eu tema...”. Ei,pornind la drum cu o asemenea atitudine, numai ușor nu a fost, și ajusesem la un moment dat să fiu descurajată total,și chiar mă gândeam să renunț; nu mai zic ce efort a fost pentru mine să-mi aminesc cum se rezolvă problemele fără să pun necunoscutele într-un sistem (un elev de clasa a III-a habar nu are ce e ăla), și multe altele... De altfel,se observa și lipsa de interes a învățătoarei, care nu explica nimic, dar îi umplea pe copii de teme, ca că compenseze lipsa ei de activitate din clasă (o dată ne-am chinuit aproape o oră să îi explic faptul că după 99 urmează o sută, și mai ales să o fac să înțeleagă de ce). Ei, prima satisfacție a venit în momentul în care mama fetițelor, după o ședință cu părinții,mi-a spus că fetele ei au doar ”Bine” și ”Foarte Bine”; atunci am știut că merg pe drumul cel bun, și am continuat cu entuziasmul care începuse să mă părăsească la un moment dat... Cert este că și acum, după aproape 3 ani de când nu ne-am mai văzut, și după o despărțire printre lacrimi de ambele părți (familia era din Cluj, iar eu am părăsit Clujul la începutul anului 2009), de sărbători primesc un telefon de la mama fetițelor și vorbesc cu ele, și îmi spun că le e dor de mine... Da, se poate stimula un copil, se poate descoperi adevărata lui valoare,și poate fi învățat cum să și-o folosească, dar pentru asta e nevoie de răbdare,răbdare de care,din păcate, majoritatea părinților din ziua de astăzi nu mai dispun, fiind prea prinși în încercarea de a asigura hrană, haine, și alte aspecte materiale...
    Scuze de lugimea postării, m-a apucat nostalgia... :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Super...trb sa fac si eu meditatii cu tine :D...dar la franceza ;))

    RăspundețiȘtergere
  3. @Sînziana: Într-adevăr, prinzi curaj când vezi roadele muncii tale. Şi da, ataşamentul de care vorbeşte tu începe să-şi facă prezenţa şi în cazul meu. Foarte frumos povesteşti despre acea experienţă. Şi pentru mine este începutul unei lecţii de viaţă!:)

    @ Otilia: Oui, mais bien sûr. Très bon point de vue, Oti-Oti! Je suis enchantée! Chiar vreau sa mă apuc de recapitulat puţin la franceză. Vreau să dau Dalful în sesiunea din primăvara.:)

    RăspundețiȘtergere
  4. Sunt extrem de interesante astfel de experienţe şi trebuie repetate cât mai des. E plăcut să vezi faptul cum un copil, te face să reflectezi asupra unor lucruri la care probabil nu te-ai gândit niciodată

    RăspundețiȘtergere