sâmbătă, 3 decembrie 2011

Iubirea - morb sau remediu?

Caius Valerius Catullus
Sursa foto: Google

Articol publicat în Revista Şcolară „Tracitas atque Latinitas”, Ed. Graphys
Autor: Elena Ungureanu, Coord. Secţiunea Literatură Latină, dec.2011


Opera lui Caius Valerius Catullus constă din 113 poezii (116 după numărătoarea tradiţională, din care însă trei, numerele 18, 19 şi 20, nu figurează în manuscrisele poetului). Aceste poezii de dimensiuni şi metre deosebite, sunt variate ca ton şi cuprins: poezii de dragoste, poezii ocazionale, epitalame, poeme epice, elegii, epigrame satirice. Două lucruri explică şi definesc această operă: pe de o parte, personalitatea artistică a autorului ei şi cea omenească – pe de alta, apartenenţa lui la alexandrismul roman, derivat din cel grec.

Înscriindu-se în cercul neotericilor, Catullus va privilegia poemele scurte, graţioase, îndreptate spre expresia sentimentelor personale, propunând spaţiul latin alexandrismului. Arta variată, simplă şi spontană a liricii catuliene poate fi considerată profund modernă graţie trăsăturilor specifice şi diversităţii tematice, în care alternează pasiunea devorantă pentru o iubită capricioasă, lirismul miniatural, frivol şi galant, elegia tandră, epigrama caustică, violentă şi poemele mitologice savante. Trăsătura specifică a acestui univers poetic, este faptul că aici se întrepătrund erudiţia cu rafinamentul. Pentru a sublinia dihotomia dintre curentul conservator şi cel inovator în literatură, poetul se va situa la polul opus lui Cicero: faţă de „optimus omnium patronus”, el se desemnează ca fiind „pessimus omnium poeta”.

În poeziile pe care Catullus le-a numit „nimicuri” se găsesc, mai întâi, poeziile închinate Lesbiei, iubita lui, din care nu lipseşte nicio nuanţă a sentimentului dragostei, de la cel mai copilăresc fior şi de la cea mai pasionată înflăcărare până la o tot aşa de pasionată ură. Câteva dintre ele sunt celebre, adevărate bijuterii artistice, delicate şi graţioase. În articolul meu voi face referire la două dintre aceste poeme şi anume: „Bassia mille” – O mie de săruturi şi „Iniuria Lesbiae” – Dezamăgire. Cele două poeme sunt mărci ale două universuri poetice pe cât de distincte, pe atât de complementare: poemul seducerii, perioada iubirii împărţăşite şi poemul amăgirii şi al lucidităţii, perioada iubirii neîmpărtăşite.

Prima etapă este cea a iubirii arzătoare reciproce, a jocului amoros atât de drag lui Catullus, în care poetul dedică adevărate imnuri iubirii şi ode femeii iubite. Prin intermediul poemului „Bassia mille” – O mie de săruturi, poetul îşi exprimă mulţumirea pentru cucerirea iubitei, dezvăluie pasiuni împărtăşite şi idolatrizează femeia iubită. „Vivamus, mea Lesbia, atque amemus / rumoresque senum severiorum / omnes unius aestimemus assis.” – “Să trăim, Lesbia mea, şi să nu / dăm un ban pe bârfele / bătrânilor prea severi.” Esenţa şi profunzimea sentimentelor reies din stilul cristalin şi exprimarea simplă, din maniera directă de abordare a iubitei. “Soles occidere et redire possunt; / nobis cum semel occidit brevis lux, / nox est perpetua una dormienda. / Da mi basia mille, deinde centum, / dein mille altera, dein secunda centum, / deinde usque altera mille, deinde centum.” – “Sori pot să apună şi să revină; de îndată / ce ne-a apus scurta licărire a vieţii, / Trebuie să dormim o viaţă veşnică. / Dă-mi o mie de sărutări, apoi o sută / apoi cealaltă mie, apoi a doua sută / după aceea, cealaltă mie, apoi o sută. Motivul sărutului devine pentru poet simbol al iubirii împărtăşite care atrage invidia celor din jur, aparent a duşmanilor, “quis malus”-“curioşilor”. Efemeritatea vieţii şi veşnicia morţii, regăsite în antiteza “Soles occidere et redire possunt” şi în epitetele antitetice “brevis lux” şi “nox perpetua”, par să nu aibe nicio valoare în ochii îndrăgostitului artist, să nu afecteze iubirea dintre cei doi, ci dimpotrivă, reprezintă un impuls epicureic, un carpe diem transfigurat în conjunctivele: “vivamus” şi “amemus”.

Al doilea poem pe care l-am propus pentru a ilustra dualitatea celor doi poli tematici este “Iniuria Lesbiae” – “Dezamăgire”. Se remarcă faptul că tânărul artist începe o viaţă din ce în ce mai frivolă, emoţii pricinuite de deziluziile încercate de poet, care iniţial îşi va afişa indiferenţa în versurile sale, ulterior îşi va exprima amărăciunea şi chiar ura înverşunată ce nu poate stinge însă dragostea sa ferventă, încheind prin a prezenta iubirea ca pe o boală incurabilă de care doar zeii îl pot scăpa sau simţul civic al eului poetic, refugiul în singurătate. “Dicebas quondam solum te nosse / Catullum / Lesbia, nec prae me velle tenere Iovem. / Dilexi tum te non tantum ut vulgus amicam, / sed pate rut gnatos diligit et generos.” – “Tu-mi ziceai odinioară: “te cunosc numai / pe tine” / Tu-mi ziceai că nici pe Joe l-al tău sân nu / vrei să-l ţii. / Te-am iubit atunci, nu însă cum iubeşte-un oarecine, / Ci cum tatăl îşi iubeşte ginerii şi pe copii.” Poetul îşi destăinuie propriile sentimente într-o aparentă cronologie: de la cele mai subtile până la cele mai vulgare, de la cele mai tacite până la cele mai pasionale, de la cele mai înflăcărate până la cele mai revoltătoare. El are curajul să-şi exprime sincer, pentru prima dată în literatura latină, zbuciumul vieţii personale, lăsând liricii adevărate bijuterii artistice. “Nunc te cognovi; quare etsi impensius uror, / multo mi tames es vilior et levior. / Qui potis est? Inquis. Quod amantem / iniuria talis / cogit amare magis, sed bene velle minus”. – “Acum te cunosc! De-aceea dacă ard de dor mai tare, / Ah! În ochii mei căzută, preţ tu nu mai poţi / avea. / Cum se poate? ‘întrebi. – Fiindcă o / asemenea trădare / Focul patimii ţi-aprinde, dar ucide / dragostea!”. Cuvântul cheie “iniuria” prezintă două valenţe antitetice ale trădării, pe de o parte poate stârni gelozii şi înteţi focul iubirii (“amare magis”), pe de altă parte poate distruge pasiunea pură, imuabilă (“velle minus”), oricât de imposibilă ar fi trecerea atât de uşoară de la iubire la ură: “Quid potis est?”. Interogaţia poate fi adresată mai mult sieşi decât iubitei, fiindcă poetul nu pare convins că va putea renunţa la marea iubire. Lupta aprigă care se dă în sufletul poetului între raţiunea care-l îndeamnă să revină la realitate şi pasiunea care-i mistuie fiinţa îl califică pe îndrăgostit prin epitetul “mister”.

Lirica de dragoste a cunoscut nenumărate expresii de transpunere a iubirilor de orice fel, de la iubiri împlinite până la iubiri amare, cântate în versurile frustrării şi singurătăţii, de la iubiri imposibile până la iubiri fictive. Aparţinând unor epoci şi unor civilizaţii diferite, edificatorii liricii de dragoste au reuşit să formeze un stil aparte, aspirând prin versul lor miraculos la maturitatea geniului şi creaţiei. Iubirea devine un loccus communis în literatura universală, un mijloc de cunoaştere, o cale de atingere a desăvârşirii spirituale şi împlinirii umane.

Bibliografie:
1. Catullus, Caius Valerius, „Poezii”, Ed. Pentru Literatură, Bucureşti, 1968
2. Tiron, Delia, „Fişe de literatura latină”, Ed. Graphys, Iaşi, 2007

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu