marți, 6 martie 2012

Artificii retorice

Publius Ovidius Naso
Sursa foto: Google


Articol publicat în Revista Şcolară „Tracitas atque Latinitas”, Ed. Graphys
Autor: Elena Ungureanu, Coord. Secţiunea Literatura Latină, martie 2012

„Cel dintâi cântăreţ al meleagurilor noastre” (N.Lascu), Publius Ovidius Naso a fost un om de o cultură desăvârşită şi un desăvârşit om de lume, demn să stea la masa celui mai mare dintre împăraţi. Până la vârsta de cincizeci şi cinci de ani, scrisese destul de mult, opere ce i-au adus faimă: „Arta iubirii”, „Metamorfozele”, „Heroidele”, etc.

Poetul de la Tomis s-a născut la 20 martie 43 î.Hr., în orăşelul Sulmo (Sulmona) din ţinutul pelignilor, situat în nord-estul Italiei, la peste 100 km de Roma, într-o vreme de mari frământări interne. Descindea dintr-o veche familie de nobili cavaleri de rang ecvestru. Destinat oratoriei şi funcţiilor publice, a fost trimis la Roma să urmeze cursurile unor profesori destinşi, printre care se numără şi retorul Arellius Fuscus. Deşi a ocupat unele posturi publice, Publius Ovidius a ajuns curând un poet cu faimă în tot imperiul. Irezistibil atras de poezie, renunţă la cariera de masterat în care, la insistenţele familiei, intrase ca „triumvir capitalis”, şi se consacră în întregime creaţiei. Ca poet făcea parte dintre intimii împăratului Augustus, şi în timpul vieţii lui a avut fericirea de a-i asculta pe Horatius, pe Virgilius, Tibulus, Propertius, Macer şi Ponticus, şi pe atâţia alţi mari poeţi din „secolul de aur latin”.

Deşi a privilegiat tema iubirii, Ovidius s-a îndreptat şi spre tezaurul de mituri, legende, credinţe şi obiceiuri ale poporului roman, alcătuind un calendar de sărbători, sub forma elegiei, corespunzătoare celor 12 luni. Dar adevărata erudiţie mitologică a elegiacului se regăseşte în cele aproape 250 de mituri din grandiosul poem Metamorphoses, asupra căruia mă voi axa în prelucrarea tematică a acestui articol.

În „Metamorphoses, I”, poetul înalţă un imn omului, pe care îl consideră o persoană superioară, înzestrată cu inteligenţă şi demnitate, în contrast cu celelalte fiinţe. „Sanctius his animal mentisque capacius altae / Deerat adhuc, et quod dominari in cetera posset. / Natus homo est, sive hunc divino semine fecit / Ille opifex rerum, mundi melioris origo, / Sive recens tellus, seductaque nuper ab alto / Aethere, cognati retinebat semina caeli; / Quam satus lapeto, mixam fluvialibus undis. – „Însă lipsea pân-acum o făptură mai sfântă ca ele, / Lor să le fie stăpân, ca mai vrednic şi ager la mine. / Omul atunci s-a născut că-l făcu din sămânţă divină, / El, urzitorul de lumi şi părinte de veacuri mai bune, / Sau că-nchegat de curând, despărţit nu demult de văzduhuri.” Aceste consideraţii filosofice existente în „Metamorphoses” le întâlnim şi la „poetul nepereche” în Scrisoarea I: „La început pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă / Pe când totul era lipsit de viaţă şi de voinţă” şi în „Luceafărul”: „Din chaos Doamnă am apărut / Şi m-aş întoarce în chaos.” Prin întreaga sa operă, poetul aduce un elogiu omului, arătând veşnica lui aspiraţie („erectos ad sidera tollere vultus” – „şă-şi ridice ochii la aştri”) şi unicitatea fiinţei lui („homini sublime”) în rândul celorlalte vietăţi „pe care natura le-a plăsmnuit cu capul plecat”. („spectent animalia cetera terram”). Ovidius descrie treptat cele patru vârste ale omenirii (vârsta de aur, de argint, de aramă şi de fier) în tablouri ce îneacă toată suflarea, cu excepţia perechii „primordiale” – Deucalion şi Pyrra, menită să perpetueze specia umană, asemeni episodului biblic „Arca lui Noe”.

Imaginea metamorfozei este tratată de poet cu o sensibilitate remarcabilă, prin prezentarea vieţii ce se scurge din trupul cândva clocotitor al nimfei. Cuvintele cheie care sugerează transformarea în laurul ce avea să devină arbustul preferat al zeului Apollo (laurul delfic) sunt nuanţate de epitete precum „gravis”, „tenui”, „pigris”. Este important de subliniat faptul că, în ciuda sforţărilor de a adapta realitatea la starea lui sufletească, poetul se depărtează de viziunea obiectivă a realităţii în aşa măsură, încât să compromită valoarea datelor comunicate. Bogăţia lui poetică este împletită cu un spirit de observaţie fin şi pătrunzător. Ochiul lui ager înregistrează cu precizie ceea ce este caracteristic pentru lucrurile şi oamenii în mijlocul cărora trăieşte. „Măiestria descrierii, succesiunea, gradaţia, contrastele şi varietatea elementelor constitutive ne arată că izvorăsc din perceperea directă a realităţii; pe acestea poetul a brodat însă elemente din propria-i imaginaţie, precum şi artificii retorice.” (N. Lascu, „Cel dintâi cântăreţ al meleagurilor noastre”)

Pentru omagiul adus oamenilor şi locurilor de la Pontul Euxin, pe Publius Ovidius Naso îl putem aşeza cu mărire şi slavă în fruntea iluştrilor noştri înaintaşi, în lungul cortegiu al făclierilor. Aşa cum îl aşezăm pe Sfântul Apostol Andrei în fruntea credinţei creştine româneşti, pe Marcus Ulpius Traianus în fruntea neamului, aşa îl putem aşeza şi pe Publius Ovidius în fruntea literilor şi muzelor ce sălăşluiesc pe aceste meleaguri.

„Ovidiu este nu numai un poet al lumii, ci şi un poet al nostru, cel dintâi cântăreţ al pământului românesc pe care a şi trăit ani mulţi, surghiunit în Dobrogea, la Tomis (Constanţa de azi) ... Vieţuind printre geţi, străvechii locuitori ai acestor meleaguri, el le-a învăţat limba, şi a scris un poem în limba getică. Ovidiu a murit şi a fost înmormântat în pământul nostru: iată un alt motiv pentru care îl revendicăm”. (N. Lascu)

~va urma~


Bibliografie:
1. Ciudin, Nicolae; Ciudin Aurelia, „Oameni de seamă”, Casa Editorială „Demiurg”, Iaşi, 2002
2. Tiron, Delia, „Fişe de literatura latină”, Ed. Graphys, Iaşi, 2007

3 comentarii: