luni, 21 octombrie 2013

Interviu cu Angelica Sirețchi - psihoterapeut, cofondator al Institutului de Cuplu și Familie (ICF)

Angelica Sirețchi are o experiență de peste 15 ani în lucrul cu copiii și familiile, lucrând ca psihopedagog în învățământul special, apoi în protecția copilului, iar în prezent, ca psihoterapeut în cabinetul său privat. Este cofondatoare a Institutului pentru Cuplu și Familie din Iași prin care oferă publicului larg dar și profesioniștilor, servicii de psihoterapie, dezvoltare personală, formare complementară în psihoterapia sistemică de cuplu și familie, supervizare. Cu un calm imbatabil, a răspuns întrebărilor pe care i le-am adresat, oferindu-ne o perspectivă personală asupra vieții în general și a familiei în special.

Angelica Sirețchi: "un cuplu reușit este un cuplu în care ambii parteneri pot să se arate așa cum sunt și se acceptă."

Elena Ungureanu: Ați vorbit astăzi despre "Dinamica familiei când apare copilul cu dizabilități". Ce este familia în accepțiunea dumneavoastră? 
Angelica Sirețchi: Familia este un sistem. Și când spun sistem, mă gândesc la relațiile care există între membrii familiei. Familia nu este doar o sumă de membri, ci este un grup de oameni care relaționeză. 

E.U.: Sunteți membru al Institutului de Cuplu și Familie. Ce rol au profesioniștii acestui institut în relația familie-copil? 
A.S.: Nu membru, ci fondator. Cofondator, că suntem trei. Rolul nostru îl văd ca pe cel de mediator. Aici mă gândesc la faptul că îi punem în relație pe unul cu celălalt, îi ajutăm să găsească interese comune asupra acelorași lucruri, să comunice, să găsească resursele pentru a funcționa, fiindcă în fiecare familie și în fiecare relație există resurse. Îi ajutăm pe părinți să fie la conducerea copiilor, să restabilească autoritatea parentală acolo unde e nevoie, acolo unde s-a destrămat. 

E.U.: Care este importanța părinților într-o familie? 
A.S.: Păi în primul rând, părinții sunt creatorii familiei. Dacă n-ar fi ei, n-ar exista familia. Ei modelează copiii, ei sunt un model pentru copiii lor, ei dau un exemplu, ei educă copiii, îi învață emoțiile, îi învață ce e iubirea, ce e afecțiunea. După mine, părinții sunt cei care învață copiii să fie oameni cu bune, cu rele, îi învață să facă față situațiilor grele, sunt învățători, modelatori, moderatori. Moderatori în sensul că îi învață pe copii să relaționeze între ei ca frați. Ei sunt sprijin, sprijin emoțional, sprijin financiar, îndrumători atunci când copiii au de luat decizii. 

E.U.: Care considerați că sunt ingredientele unui cuplu reușit? 
A.S.: Pentru asta aș avea nevoie de o definiție a reușitei, în primul rând (râde). Nu știu, nu aș putea spune că un cuplu reușit este egal cu un cuplu fericit. Un cuplu se construiește în timp. Ei învață unul de la celălalt, colaborează, se înalță reciproc. Dar da, cred că aș putea spune că un cuplu reușit este un cuplu în care ambii parteneri pot să se arate așa cum sunt și se acceptă. 

E.U.: Ați absolvit Psihologia. Cum v-a influențat modul de percepție asupra oamenilor și a vieții această opțiune educațională? 
A.S.: Am absolvit Psihopedagogia Specială mai exact. Mi-e greu să văd ponderea facultății pe care am terminat-o în ceea ce sunt. N-aș ști exact cât. Ceea ce mă influențează în percepția asupra vieții și a oamenilor este de fapt lucrul cu oamenii. Este vorba despre grupurile cu care fac dezvoltare personală, grupurile de oameni unde predau cursuri. Împărtășirea experiențelor, toate lucrurile frumoase care au loc acolo și care aparțin experienței umane: furia, plânsul, deznădejdea, bucuria, speranța, încrederea, mă schimbă. După ce finalizez un grup de dezvoltare personală, după ce închei sesiunea de dezvoltare personală, mă simt un alt om și am o perspectivă diferită asupra oamenilor și a vieții, consider că oamenii sunt buni, că viața este bună, și că oamenii sunt frumoși și darnici, dacă le dai șansa să fie. 

E.U.: Repet întrebarea care v-a fost adresată în această seară de către un participant la conferință. Ce facem cu părinții care au un copil cu dizabilități sau o tulburare de comportament și nu acceptă diagnosticul?
A.S.: Când aud întrebarea "ce facem cu", este ca și cum ar trebui să schimbăm ceva. Problema este că am pus "nu". Ce facem cu părintele care NU acceptă, da? Haideți să-i dăm o valoare pozitivă acestui nu, să-l trecem sub altă formă. "Ce facem cu părintele pentru care e prea dureros să accepte că are un copil cu autism?", de exemplu. Iar asta este deja altceva. Și atunci putem să vorbim de durere pentru că durerea aparține experienței umane. Pe unii durerea îi poate doborî, dar pe cei mai mulți durerea îi face să crească, să se întărească și să evolueze. Este totul de cadru, de ce semnificație dăm cuvintelor. 

E.U.: "Când este congruență între ceea ce spui și ceea ce faci, cuvintele vin de la sine", ați afirmat în această seară. Cum ajungem la această congruență? 
A.S.: Să îți zic că prin dezvoltare personală? (râde) Între ceea ce spui și ceea ce faci și între ceea ce crezi și ceea ce spui. Cum ajungi la această congruență? Desigur că prin dezvoltare personală, prin conștientizare, prin reflecție, prin dorința mea de a evolua, prin dorința de a căuta echilibrul. 

E.U.: Asociația Surâsul Albastru se dorește a fi un sprijin pentru copiii cu autism. Ce mesaj doriți să transmiteți acestei echipe? 
A.S.: Să continuați, să nu dezarmați, să aveți încredere în voi, să aveți încredere în oameni pentru că există oameni care vor să facă bine celorlalți, numai că nu știu cum.

Un comentariu:

  1. Mi se pare un interviu interesant din punct de vedere al viziunii profesioniste si realiste care se intrevede din raspunsurile Angelicai. Interviul dumneavoastra incearca sa abordeze aspecte esentiale ale vietii de cuplu din punct de vedere relational. Lectura acestui articol mi-a facut placere si am preluat idei noi. Astept cu interes si alte articole referitoare la psihoterapie sistemica. Va multumesc. L

    RăspundețiȘtergere